Am fost de mică un copil bolnăvicios…așa își începe bunicuța povestirea. Am avut tuberculoză. Pe vremea mea era o boală mortală. În fiecare an mureau mii de oameni…Tatăl meu m-a trimis la un sanatoriu, vroia să mă fac bine. Tata…avea foarte mare grijă de mine. Mă înfofolea, dar mă și sufoca. Controla totul: cu cine mă joc, cu cine vorbesc, dar mai ales pe cine iubesc. A trecut…m-am însănătoșit, dar…pentru tata tot bolnăvioara lui mică am rămas. Până când am împlinit 18 ani și am decis să plec de-acasă. Nu vroia să îmi dea drumul, dar…nu a avut de ales.

Și…am plecat. Și a trebuit să învăț să am grijă singură de mine. Iar atunci când l-am întâlnit pe soțul meu, deja eram independentă și nu îmi plăcea să depind de cineva. Așa că…el s-a obișnuit că eu eram cea tare. Dacă avea nevoie de ceva, știa că voi găsi soluția salvatoare. Copiii au depins de mine, dar am încercat să îi învăț să se descurce și singuri. Să nu fiu ca tata…

Bătrânii…cine nu îi are, să își cumpere!

Și se pare că s-au obișnuit să se descurce singuri. M-au adus aici, arătând spre azil, și mă vizitează mai mult din obligație. O dată pe săptămână…Și atunci comunică între ei, pe mine mă întreabă doar dacă mă simt bine. 

Am văzut cum își șterge o lacrimă ivită în colțul ochiului. Instantaneu m-am gândit la mama…oare am sunat-o astăzi? Dar i-am mai spus și altceva în afară de ce faci, mamă? Folosim verbul a fugi, a alerga prin viață. Dacă ne-am opri puțin în loc, poate am vedea schimbările din ochii celor dragi. Poate mama, tatăl sau bunicii noștri au nevoie de mai mult de un telefon în care să îi întrebi cum se simt…

Tu ai sunat-o azi pe mama ta? Dar pe tatăl tău? Dacă bunicii tăi mai trăiesc de când nu i-ai mai vizitat? Fă-ți timp pentru persoanele dragi, în curând îți vei dori să îi mai strângi o dată în brațe…dar nu va mai fi posibil!