Despre copiii mei aş putea vorbi la nesfârşit. Îmi ador copiii, aş face orice pentru ei. Cred că aş fi în stare să mă lupt cu leii pentru fetele mele. Vreau să cred că sunt o mamă bună, deşi am făcut multe greşeli, pe care sper să nu le mai repet. Greşeli neintenționate, bineînțeles. Una dintre ele ar fi aceea că încercam să o țin lângă mine. Să nu se lovească, gândeam eu. Să nu cadă, să nu o lovească alt copil. Mă refer la Ante aici.

La Sofi însă am realizat greşeala…şi am lăsat-o să alerge fără să o țin de mânuță. Eram acolo…lângă ea, dar o lăsam să experimenteze. Să urce pe un gard, dacă aşa vroia…Şi diferența este că Ante, de fiecare dată când face ceva, îmi caută privirea, să vadă dacă poate. Simte nevoia întotdeauna de aprobarea mea. Văd diferența față de alți copii, şi îmi doresc să facă ceea ce vrea…dar…lucrăm la asta. Sper să reuşesc să o fac să înțeleagă că este suficient de mare încât să poată lua o decizie fără să mă întrebe pe mine.

De aceea, este foarte important să îi lăsăm să fie copii „liberi”

Nu, nu mă înțelegeți greşit. Nu i-am îngrădit dreptul de a fi copil, însă am fost mult prea protectoare cu ea. În loc să o îndemn să meargă să se joace cu ceilalți copii, am ținut-o sub aripă. Asta se întâmpla când era micuță…avea în jur de 3 anişori.

Era primul copil, era „bibeloul” meu. Aveam grijă să nu cadă, să nu se lovească. Nu o lăsam să se joace în praf…se murdărea.

Dragi mămici, lăsați copiii să alerge, să se cocoațe pe garduri…chiar dacă seamănă cu nişte maimuțici. Nu se transformă în purceluşi, chiar dacă se joacă în praf! Aşa îşi vor trăi copilăria! Aşa arată copiii fericiți!