Voci ridicate, supărate, gălăgie mare…asta se aude din Marele Pantofar al Dianei. Atât de multe voci nervoase, încât ai spune că tocmai s-a pornit o răscoală a pantofilor.

– M-am săturat. Au trecut aproape patru zile de când nu a mai deschis nimeni ușa de la Pantofar…Și atunci nu pentru mine…

– Da…da…este așa de întuneric aici…

– Mie mi-e frică! Dacă a pățit ceva?

Uite așa a început răscoala pantofilor

Un glas de bariton se aude. Pantofii sport bărbătești au luat cuvântul, ridicând puțin din mustață, pardon din șiret.

– Nu mai fiți gâște! Știți că stăpânul meu a plecat în deplasare de o lună. Nu vine acasă decât în weekend. Acum patru zile, Diana a mers la medic cu Sofia. Și cu ploile astea și cu otita celei mici, nu au mai ieșit.

– Da, așa este, vorbesc și adidașii de damă Adidas Originals. Am fost în policlinică, la ORL joi, Sofiei îi era tot mai rău. Nu am mai văzut-o de mult pe Diana atât de îngrijorată. De anul trecut când a fost internată cu fetele la București. Vă aduceți aminte, nu?

Și pe loc, ca și când ceva rău s-ar fi întâmplat, toată încălțămintea sport a tăcut.

– Dar ce s-a întâmplat anul trecut? întreabă o pereche de ghetuțe de copilași. 

– Este o poveste lungă și dureroasă. 

– Păi…avem timp berechet. Se aud râsete înfundate.

…………

Diana este o persoană extrem de veselă, de șugubeață. Rar i se întâmplă să se întristeze sau să îi dispară zâmbetul. În orice găsește motive să zâmbească. Atunci când curierul m-a adus într-o cutie frumos colorată și ambalată, a țopăit fericită zeci de minute, încălțată cu mine. (gene fluturând) A luat-o pe Antenolia în brațe și a început să danseze bucuroasă, spunându-i: „Mami, ăștia sunt cei mai relaxanți și comozi adidași damă. Abia aștept să ieșim în parc și să le arăt toate aleile care ție îți plac atât de mult”.

Locuri frumoase, multă iubire și multe râsete

Așa a decurs prima noastră întânire. Au urmat zile pline de râsete și de multă iubire. Am fost răsfățați, în fiecare seară eram curățați, iar o dată pe săptămână mașina de spălat ne făcea din nou curați, ca în prima zi când am intrat în casă. Căci, indiferent că era soare, vânt sau zăpadă noi ieșeam afară cel puțin o dată pe zi. „Copilul trebuie scos la aer indiferent că este bolnav sau nu”, replica Diana mereu când ceilalți îi spuneau ca tușește și ar trebui să stea în casă. 

Am fost extrem de mulțumită că am fost aleasă să fac parte din familie, pentru că așa mă simțeam. Apoi ni s-au alăturat adidașii de bărbați, care erau la fel de frumoși ca și mine.

Ne plimbam in fiecare zi în parc, iar în zilele de weekend ieșeam la iarbă verde, aici la Ciolanu, chiar lângă mănăstire…Vaiii, ce frumos era! Și cât ne-am distrat! Am jucat fotbal, ne-am împiedicat în minge. Frumoase amintiri!

Și pentru că ne plăceau plimbările, în weekend își luau adidașii în spinare și plecam. Am vizitat grădina zoologică de la Bucov, am fost atât la mare cât și la munte, am văzut Vulcanii Noroioși și sincer mi-a fost cam teamă. 

Cea mai urâtă perioadă din viața mea de adidași

Până într-o zi…când nemulțumită de starea generală a Sofiei, am alergat disperată cu Diana de la un doctor la altul. Am purtat-o ca vîntul, cât am putut eu de repede, înțelesesem gravitatea situației. De la medicul de familie, la cabinetul particular al doctorului pediatru, la cabinetul ORL și chiar la doctorul de la Boli Infecțioase. Nemulțumită de răspunsurile doctorilor, am fugit înapoi la medicul de familie pentru o trimitere la București. 

Dis de dimineață am ajuns la București, cu micuța bolnăvioară în brațele iubitoare ale mamei. Fetița era bolnavă…atât de bolnavă încât și mie mi s-au înnegrit vârfurile. Am stat două săptămâni în camera aceea urâtă de spital, acolo Antenolia v-a lustruit…vă mai amintiți? Urma să vină moș Nicolae, și, deși eram în spital, ele fuseseră cuminți și ascultătoare și au primit cadouri. Sofia era încă la perfuzii, în pat și nu putea să vă șteargă, s-au adresat adidașii de damă ghetuțelor celei mici. Așa încât Ante v-a luat și pe voi și v-a curățat. Nu erați murdari, nici n-aveați cum, doar stăteam de atâta amar de vreme în acea cameră urâtă. Dar așa trebuia! Cu lacrimi în ochi, Diana i-a spus tatălui că sigur Moș Nicolae le va găsi, chiar dacă nu erau acasă la ele. Și eu mi-am șters lacrimile când am auzit convorbirea.

Și cât a plâns micuța, îmi amintesc cum a zăcut atâtea zile în pat, neputând să se ridice, pentru că nu mai avea forță. Cum Diana se ruga de ea să mănânce măcar o linguriță, iar ea întorcea capul, și lacrimile ne curgeau pe obraji tuturor. Cum ne uitam cu speranță în ochi spre doctoriță când venea să o vadă, iar ea doar ofta, pentru că starea Sofiei nu se îmbunătățea. Cum ne-am bucurat atât de tare, încât am plâns iar dar de fericire de data asta, când a început să mănânce și să se simtă mai bine. Cum am sărit în sus când am aflat că, după două săptămâni de perfuzii și sânge luat din trupul firav al micuței, chiar și de câte trei ori pe zi, vom pleca în sfârșit acasă.

O poveste cu happy-end

Asta a fost povestea…tristă, extrem de tristă, dar cu un final tare fericit. Așa că, nu vă mai plângeți. Am fost adoptați de o familie căreia îi place mișcarea, de o familie iubitoare. Sunteți mereu curați, îngrijiți. Iar mămica mea, cum îmi place mie să îi spun, este cea mai bună mămică din lume. Este o femeie curajoasă și puternică, care ar merge până în pânzele albe pentru copiii ei. Este un model pentru mine. Deși timpul este atât de limitat pentru ea, se împarte între copii, soț, casă, și cu toate astea își face timp să alerge zilnic, să mă pună la treabă și pe mine, să îmi merit banii pe care i-a dat. (râde)

*sursă foto: site-ul Answear.ro, Google.ro

Eu o apreciez foarte mult și sper să o aprecieze și juriul Answear de la SuperBlog 2016, pentru care am scris acest articol și să îi dea o notă maaaareee.